Perfect

Nu există perfecţiune decât pentru fiecare în parte.

Momentul perfect. Hai fie, momentele perfecte.

Întuneric, total. Se aude în surdină o melodie de dragoste.

Două persoane dansează…dansează ca şi cum lumea ar fi a lor. Dansează, şi totul dispare în întunericul abisal. Atât de aproape, încât îşi pot simţi inimile cum pulsează, cum îşi accelerează ritmul…atât de aproape.

Ca-ntr-un basm, picioarele lor nu mai ating pământul, levitează deasupra norilor. Şi nu se privesc, pentru că se simt unul pe celălalt… obrazul ei îl atinge pe al lui,atât de uşor, parfumurile lor se amestecă şi ele într-un dans al aromelor…

Şi se mişcă-mpreună, atât de lin…şi nu ştiu că au descoperit desăvârşirea…

Dar melodia se termină…cei doi deschid ochii…picioarele coboară pe pământ…luminile se aprind…în jurul lor sunt oameni, ce priveau mai devreme, în tăcere, în întunericul de necuprins…iar ei doi, nişte străini ce nu se vor revedea,poate, niciodată, iar dacă acest lucru se va întâmpla, timpul şi oamenii vor schimba totul, iar perfecţiunea va fi doar amintirea acestui dans.

Dar a fost perfect. (Nu se poate spune acelaşi lucru despre descrierea făcută de mine. Cuvintele sunt prea puţin expresive pentru a reda momentele acelea.)