Iubeşte-mă

Apus

Un fior rece mă cuprinde atât de repede încât simt că sufletul meu e îngheţat de mii şi mii de pumnale reci. O lacrimă curge-ncet, în amintirea apusului ce s-a risipit.

E noapte acum şi la mine-n gând. Şi te caut cu zeci de candele-n privire, şi te caut cu freamăt de frunze, poate-mi vei auzi furtuna ce mă doboară. Dar luna nu mai apare şi stelele s-au stins demult. De ce-ai suflat în ele? Ca vijelia le-ai spulberat în cele patru zări, odată albastre. Erau visele mele, iar luna mea erai tu, departe şi rece, dar atât de drag.

Şi cu plâns de ceară şi lumânările se sting. Rătăcesc prin bezna din interior. Şi e atît de frig. Iar tu nu mai vii. Ai plecat cu tot ce-a fost lumină. M-ai lăsat aici şi mi-ai spus să te-aştept, că te vei întoarce călăuzit de focul din inima ta. Dar acum simt cenuşa că-mi cuprinde tălpile.

Şi-un cântec se-aude departe. Şi mă trezesc, ceasul sună, iar eu sunt dezvelită. Afară răsare soarele. Prin fereastră lumina te învăluie. Eşti lângă mine. Şi mi-ai adus lumina înapoi.